Eu, acuzatul

Înainte de a aşterne pe hârtie întâmplările prin care am trecut, m-am întrebat dacă e un lucru bun ceea ce mi-am propus să fac. Oare mă vor înţelege sau mă vor judeca greșit cei care vor citi aceste rânduri? De aceea, aș dori să-l avertizez pe eventualul cititor că această mărturisire, își propune să fie o punte de legătură între oamenii care au trecut prin suferințe, asemenea mie, și cei care vor suferi la un moment dat în viață, pentru a le oferi un strop de speranță și de alinare în drumul lor. Simt nevoia să vă mai spun că nu mi-am propus de la început să ating neapărat un scop prin această scriere. Dar, dacă ar fi să inventez unul acum, ar suna astfel: toți oamenii trebuie să ajungă la con-știința că nimic nu este întâmplător în această lume, dar că tot ceea ce se petrece cu noi este urmarea propriilor noastre actiuni pentru că, Dumnezeu nu lucrează împotriva voinței noastre. Au trecut mai mulți ani de la momentul dramatic în care mi-a fost frânt viitorul! Din clipa aceea fatidică pot spune că am experimentat iadul și raiul, moartea și viața, agonia și extazul, blestemul și binecuvântarea. De multe ori mi s-a recomandat să scriu o carte despre pătimirile mele; zile la rând am fost chiar presat să nu las o astfel de întâmplare neobișnuita să cadă în uitare odată cu trecerea timpului. Cunoștințe, preoți, medici și prieteni m-au îndemnat să scriu despre ceea ce, în opinia lor, era povestea unei minuni contemporane. Multă vreme nu le-am dat ascultare, pentru că am considerat aproape un sacrilegiu dezvăluirea unor lucruri care trebuiau să rămână între mine și Dumnezeu.Fac precizarea că titlul nu este fantezist, și că materialul pe care l-am scriu corespunde și cu una și cu cealaltă. Veți, vedea, și nu-i greu să vă convingeți, se putea scrie și invers. Oricum, această carte pe care intenționez la modul serios să o dedic acelora care m-au calomniat atât în public cât și privat, nu va avea o carieră prodigioasă, cel puțin așa mi s-a arătat în zațurile de la cafelele consumate în perioada de avânt scriitoricesc, și asta pentru că nu contest faptul că vor fi și unii care, din eleganță, și poate chiar și din respect pentru vârsta mea, o vor recepta pozitiv. Dar nu vor fi puțini aceia care o vor privi cu condescendență, care chiar vor fi contrariați, frustrați, lezați, enervați de-a binelea, și care, nu-i exclus, atunci când drumurile noastre (despre interese, nu se pune problema) se vor intersecta, să se prefacă cum că (mama mia, ce probă de cacofonie am evitat) i-ar fi intrat vreun gunoi în ochi. Pentru aceștia fac următoarea precizare: Gluma, umorul, ironia sunt cele mai serioase lucruri în viață. Pentru ca acestea să se nască trebuie un efort intelectual considerabil; celelalte, drama, tragedia, situațiile grave, sau starea economică precară a unora, vin de la sine, aici fiind nevoie de un pix bun și o minte laborioasă.Bătrânul Shakespeare a fost totdeauna de părere că "soarta unei glume nu depinde de gura care o spune, ci de urechea care o ascultă".Așadar, în cazul acesta sper să reușesc să îmi pun în cap pe toată lumea (începând cu consoarta), să fiu arătat cu degetul (de preferință cel mijlociu), să nu mi se răspundă la salut, eventual să-mi pierd și ultimul prieten. Așadar, pentru a evita o mică parte din neplăcerile pe care, conștient sau nu, mi le-am asumat, am amanetat obrazul la o fabrică de încălțăminte.Călin Pintea